10/28/07

Raspuns din blogosfera

Sh acuma am sa fac un gest de o nesimtire sailor-mooniana. Am sa scriu un text despre al carui subiect nu stie nimeni nimic. Adica stie cineva. Sh acel cineva nu esti tu decit daca te cheama Simona. Bine, ca acum depinde si care Simona esti, dar daca imi esti colega sigur e vorba despre tine.

Asadar, lasind la o parte mailul de scuzabilitate sau biletelele pe diverse teme din timpul cursurilor, tin sa precizez, Simona, ca textul asta e raspuns la unul dintre comment-urile mele, la care mi-ai raspuns intr-un final (nu stiu cind a venit finalul pentru ca am fost plecata din Blogspot Land o vreme). Vorbeam de un sistem de securitate exagerat (un pic, rectific) pentru commenturi (nu ti se pare ca folosesc prea des cuvintul comment? astept sugestii pentru un sinonim perfect). De ce exagerat? Pen'ca-s satula de coduri, sh pasworduri, sh de verification of the verification. Daca nu as fi satula cred ca as fi raspuns direct p blogul tau, dar cum tre' sa astept nu stiu exact cit timp pina sa-mi aprobi interventia, am mutat totul pe blogul meu.

Neinteresant, nu-i asa? Nu insinuez ca ar trebui sa faci ceva in legatura cu toate plictisoseniile despre care ti-am vorbit la rotunda ora 3.35 a acestei frumoase dimineti de duminica. Doar ca... Doamne, ce comment lung mai era si asta. Si ce naspa se incadra in pagina... Si ce bine-i ca lucrurile sunt asa cum sunt!

Lamureala de rigoare

Din scurtele mele sederi prin case straine ies cu dileme serioase. Iat-o pe cea mai recenta: atunci cind esti in pat cu cineva (dar nu neaparat in acelasi pat, cel putin aceeasi camera), gata de culcare, de zburdat prin alte galaxii, mai ai voie sa vorbesti dupa ce spui noapte buna? Adica, urmeaza secundele, minutele sau poate orele de dupa noapte buna-ul de rigoare. Si stai si te gindesti la timpenii si unele ai vrea sa le imparti cu celalt din pat/camera. Se mai poate vorbi dupa? Adica e voie/civilizat/indicat pentru creatia nocturna?

Dracu stie. Indubitabil e ca aseara mi-au trecut niste idei dragute prin cap insa Rozy nu dadea semne ca ar vrea sa le afle. Culmea indubitabilitatii: si ea avea ceva de spus dar nu a facut-o pentru ca ma credea moarta de beata, pardon adormita. Acum de exemplu nu pot dormi. Si nici vorbi. Pentru ca nu am cu cine. De aia scriu. Dar si daca ar fi Rozy aici sigur i-as trinti vreo doua. Chiar daca ar sforai la cinci minute dupa noapte buna...

10/26/07

Jet cu jet se anuleaza

Din ciclul "circulatie de orice fel" am observat ca la tot mai multe treceri de pietoni apar ca din senin semafoare. In definitiv, citeva minute in plus pina sa ajung de cealalta parte a strazii nu sunt o problema pentru o fire isterica precum a mea. Ceea ce ma deranjeaza e faptul ca majoritatea soferilor sfirsesc prin a te injura ca treci pe rosu. Si uite asa ajungi sa-ti sara macedonia din mina, adidasul din picioare sau sa te arunci gratios intr-un canal la auzul claxoanelor (in cel mai bun caz) si de ce nu a "baga-mi-as, scote-mi-as, lua-te-ar" man-ilor cu permis de conducere si dobitoci in acelasi timp.

Nu tre'sa studiezi psihologia ca sa intelegi ca unui om ii ia ceva timp pina sa se obisnuiasca cu o schimbare deci sa nu-mi spuna mie un idiot de taximetrist ca nu a incalcat cel putin o data regulile de circulatie din cauza scaprii unor detalii gen semafor. Corect mi s-ar fi parut ca inainte cu vreo doua saptamini de amplasarea respectivelor semafoare, Primaria sa fi aprobat un fond pentru niste panouri de obisnuire a iesenilor cu unele sau altele. Spre exemplu, sa ne referim la straduta aia de doi metri, curba la dreapta de pe Independentei intre niste blocuri (asa numita statie de taxi). Ce bine ar mai fi picat o foaie A4 lipita barem pe-un drac de stilp (ptiu, Doamne iarta-ma ca-i stilpu'fix in fata bisericii) cu un mesaj scurt si la obiect gen: "Atentie la semafor! SE INJURA BUEI!!!". Macar asa, preventiv...

Dar cum ideile sclipicioase se nasc foarte greu si de cele mai multe ori nu sunt luate in seama, avertizari au fost o laie de Geo Bogza. Ce mi-a mai ramas de facut? Pai pentru inceput ocolesc straduta de care va vorbeam mai inainte. Unu la mina, sunt o fire nefolositoare de injuraturi de lucruri sfinte, asta in principiu (vezi pozitionarea spatialo-georgrafico-temporala a bisericii si ea pomenita mai sus). Si doi la mina, o vorba urita se cere intoarsa iar locul e putin prea public pentru o disputa verbala. Ori soferul, ori semaforul...

Du-ma-acasa mai tren, vai!

Nu bag mina in foc dar zvonurile ar putea fi adevarate. Pe caile ferate ale Iasului isi fac de cap niste trenuri foarte stins inrudite cu bine-cunoscutele autobuze albastre pe care le tot vedeti prin oras. Mai exact cele cu frine foarte puternice, capabile sa se opreasca in bot in mai putin de doi trei metri. Care-i legatura? Pai aceste trenuri vor sa bage spaima in pietonii care traverseaza trecerile de cale ferata fix ca dobitocii. Si cind spunem dobitoci ne referim exclusiv la cei cu casti pe urechi, care fluiera si nu se uita in stinga sau dreapta ori mai rau, cuplurile de indragostiti carora numai de tren nu le arde cind traverseaza sinele mai sus mentionate.


Tind sa dau crezare ca locomotivele nervoase exista, nu de alta dar ieri mi-a luat vreo citeva ore sa-mi revin dupa o intimplare oarcum relevanta. Aflindu-ma pe trecerea de cale ferata de la tigarete am facut imprudenta sa nu renunt la casti. Uitindu-ma printr-o minune dumnezeiasca in stinga am vazut cu ochi proprii si personali cum un tren nervos a accelerat fara explicatie la vreo 30 de metri de mine. Ca un om slab ce sunt m-am panicat si am intepenit instantanu. Cum ar spune unii, m-am mumificat. Fix in secunda in care eram gata sa-mi dau duhul, trenul a frinat brusc iar dintre faruri (jur ca avea) a iesit o limba metalica ce a facut un semn mai mult decit sugestiv, asemanator fluturarii degetului mijlociu de la picior.

Tot respectul meu pentru initiativa nu stiu cui o fi pina la urma, dar as ruga CFR-ul sa fie mai atent cu publicul tinta care (in cel mai fericit caz) daca nu va crapa calcat de tren are toate sansele sa faca un infarct fix pe frumusete de cale ferata nesemnalizata.

10/1/07

Cind doi se cearta, scorul se-ngrasa

Cind vine vorba de numarul impacarilor si despartirilor (sau ordinea era invers?) nici o cifra nu mi se pare aberant de mare. Cel putin nu mie, o persoana care tine evidenta intr-un carnetel bine ascuns intre ghivecele de flori (muscate mai exact) de pe balcon. Pina in acest moment, scorul este 5-5. Pina urc la etajul doi, ne impacam. Cobor, deja e 2-3 pentru mine. Ne intilnim la chiosc, ne impacam. Cind sa descui usa apartamentului, primesc mesaj de atentionare. E 3-3. Si tot asa. Abia acu'trei minute am aflat ca e 5-5. Ma bate serios gindul sa ma las de relatia asta ca deja nu mai e funny. Adica, e costisitoare mai ceva decit tigarile. Daca ma cert, tre'sa sun sa ne intilnim, imi moare creditul, tocesc energie sa discutam ca niste oameni civilizati (poate parea ciudat dar ma consum mai ceva cind tonul e calm decit atunci cind se urla - vezi eliberarea de stres prin spargerea de borcane), pina ma mai intind sa raspund la pupu' de impacare deja-s epuizata. Sa nu mai vorbim ca pina ma cert, tre'sa fiu amabila, tre'sa ies in oras, tre' sa sun (din nou) si lista compromisurilor e destul de cunoscuta. Dar pe cuvint ca de azi gata. E ultimul telefon, ultima impacare, ultima vizita...

La n-100 cer despagibiri. Sau un spor de periculozitate?

Din Ve Ve Ve in Ve Ve Ve (LOST)

Spre disperarea unora si bucuria altora, va anunt cu... cu... ceva in glas, ca m-am ratacit. S-au m-am pierdut. M-am pierdut pe mine insami, va vine sa credeti? Nici mie, dar va jur ca e a adevarat. Momentan ma aflu pe un site foarte suspect pentru o internauta calculata cum cred ca sunt. Habar nu am cum am ajuns pe treaba asta care te invata cum sa fabrici o bomba in apartamentul propriu. Si doar ma stiti ca nu ma abat niciodata de la drumul pe care l-am ales, indiferent ca vorbim de ala pina la chioscul de piine sau de ala pina la masa pe care arunc telecomanda. De la articolul ala blestemat legat de imaginea femeii in publicitate sar cu tupeu si-o ridicatura de sprinceana la niste cursuri de scufundare pentru toti doritorii de aventura. Dupa ce am descoperit lumea subacvatica impreuna cu nenii si tantile de acolo'sha'ia, ma bag la niste informatii pentru incepatori despre artele martiale clasice japoneze.

Am facut citvea scheme-n cap dupa care mi-am rupt un picior (don't worry, is miriapod deci imi permit) si m-am gindit sa ma destind pe site-ul ala de "Colectie" (de clipuri hazlii si subtitrari). Ha ha ha, hi hi hi, imi facem de cap pe net cind lucrarea de licenta bocea de mama focului dupa o bibliografie mai lunga de trei carti. Tot hilizindu-ma, ma trezesc in fata unei bombe. De site si de bomba. Din motive evidente nu pot sa dezvalui adresa care te-ar putea ajuta sa omori un cartier intreg, dar eu cum dracu ies de aici? Sunt prinsa intre doua grenade, in ceafa imi sufla un tun si nu stiu pina la sfirsit ce o sa mi se mai intimple, nu de alta dar sunt la jumatatea drumului pentru obtinerea "bombei pentru sezonul universitar cu efect imediat, devastator si ireversibil". Se ia o lingurita de bicarbonat, se amesteca cu 3 miligrame de glicerina, iar cu pasta rezultata orice student de la Litere se poate minji dupa ureche (pardon, urechi), intr-ale norocului...

P.S: Daca ma gaseste careva, va rog sa o anuntati prima data pe Alexandra si sa ii explicati ca n-am fugit de la terasa pentru a nu plati cafeaua!